Publicat în biblioteca, ceație literară, CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, eminesciana

Dor de „Luceafărul”

HPIM1359.JPGEminescu este geniul copiilor, adolescenţilor, maturilor. Poeziile, basmele pe care le are scrise pentru copii sunt un impuls pentru ei de a iubi şi a percepe frumosul. De a încerca să scrie şi ei, de a interpreta opera.
Cine, oare dintre noi nu a învăţat poezia „Somnoroase păsărele”, poezia care are atâtea amintiri, atâta magie şi farmec, melodie. Prin ea simţim întreaga sevă ce ne curge prin vene. Dar, „Luceafărul”?  „Luceafărul” un poem extraordinar…
Deci, să-l descoperim pe „Luceafărul”: „În una din manuscrisele ale poemului Luceafărul, poetul, Mihai Eminescu şi-a continuat gândul: „Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric”.
Eminescu, în toamna anului 1872, venise la Berlin cu scopul de a-şi continua studiile universitare, nu putea să-i scape titlul de carte „Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia” de Richard Kunisch. Astfel, cele două basme româneşti culese de Kunisch (Das Madchen im golden Garten şi Die Jungfrau ohne Korper) vor intra imediat în laboratorul de creaţie al poetului, din care vor ieşi minunatele basme versificate: Fata-n grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp. Dacă Miron şi frumoasa fără corp a rămas la stadiul de basm, Fata-n grădina de aur va cunoaşte o îndelungată şi migăloasă şlefuire, care se va sfârşi odată cu publicarea în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” a poemei Luceafărul.”
Horia Zava
Luceafărul
A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.
Și cât de viu s-aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
                   *
Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.
Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”
– „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.”
                   *
Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfășor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;
Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.
– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.”
– „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”
– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?”
– „Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”
Și se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
                   *
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.
Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– „Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.”
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.”
– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.”
– „Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;
Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalț de subțiori
Te-nalță din călcâie;
Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;
Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută.”
Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă.
Și-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;
Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe…
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.”
– „Tu ești copilă, asta e…
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,
Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi.”
                   *
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”
– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;
Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.
Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”
                   *
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.
Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.
Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri
– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.”
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe…
Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”
El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, Crăciun

Nașterea lui Iisus Hristos

Nașterea lui Iisus Hristos (Evanghelia după Matei, p. 923-924).

„Iar nașterea lui Iisus Hristos a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii, da aceea și-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis:„ Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

 Toate aceste lucruris-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zise: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu și-I vor pune numele Emanuel,”care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.”

 Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; și a luat la el pe nevast-sa. Dar n-a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu și el i-a pus numele Iisus.

Magii la Ierusalim. Irod

După ce s-a născut Iisus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim și au întrebat:„ Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua în Răssărit și am venit să ne închinăm Lui.” Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. A adunat pe toți preoții cei mai de seamă și pe cărturarii norodului și a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.

„ În Betleemul din Iudeea,” i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prrorocul:„ Și tu, Betleeme, țara lui Iuda, nu ești ncidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși o căpetenie care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” (p. 924).

Mihai Eminescu despre Iisus Hristos și despre Creștinism

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu distreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor.Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Petre Țuțea despre Dumnezeu și om:„Fără Dumneze, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de ncăieri și merge spre nicăieri.”

Neurochirurgul Alexandru – Vlad Ciurea, profesor doctor din România, care a realizat circa 23 de mii de operații pe creier, a spus: „Știința și Credința trebuie să meargă astăzi mână în mână.”

Selecție: Ștefan SOFRONOVICI

Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, Crăciun

Odată, în postul Crăciunului

Ștefan Sofronovici Centrul Academic Internațional Eminescu

Lungi şi săţioase ne mai păreau în copilăria noastră unele nopţi de iarnă. Odată, în postul Crăciunului, în una din cele mai lungi nopţi, am avut împreună cu doi fraţi mai mari ai mei o păţanie, pe care o mai ţin minte şi acum, după ce au trecut peste trei decenii. Era după sărbătoarea Sfântului Andrei, poate că în iarna anului 1967 sau 1968.

După ce am mâncat, după ce am mai trebăluit fiecare ce am mai avut, pregătindu-ne pentru a doua zi, ne-am aciuat ne-am dus la culcare. Iarna nu era încălzită toată casa şi noi ne găvozdeam cu toţii în două camere. Mama şi tata dormeau în odaia mai mare, împreună cu cei patru copii mai mici ca mine: Veronica, Gicu, Nina şi Măriuţa. Unii dormeau pe cuptor, alţii pe patul de lemn sau pe crivatul de fier cu plasă moale, pe care ne plăcea să ne dăm huţa. Eu, cu doi fraţi mai mari, Andrei şi Sandu, dormeam pe cuptorul din bucătărie. Fratele cel mai mare, badea Mihai, nu era acasă; era student la Institutul Pedagogic din Tiraspol, probabil că la cursul doi (Facultatea geografie) şi noi ne mândream cu lucrul acesta, căci, în toamna anului 1966, din toată promoţia şcolii medii din satul nostru, numai el reuşise la facultate.

În seara aceea cu ghinion ne-am culcat, dar nu ne prindea somnul. Şi am început a ne hârjoni, a ne ghionti şi a ne trânti pe cuptor, de duduia nu alta.

Şi mama, sărmana de ea, după obiceiul creştinesc, nu putea să-şi facă în linişte rugăciunea de seară. Noi, cu mintea noastră de copii, habar n-aveam de ce mama se ruga la icoane uneori mai mult de jumătate de oră, bătând multe mătănii. Dar ea, buna, se ruga pentru noi: zicea „Tatăl nostru”, apoi „Crezul”, „Visul Maicii Domnului”, „Cuvine-se cu-adevărat…” şi alte rugăciuni ştiute de ea. Tata stătea pe laiţa de lângă cuptor şi citea într-o carte. Ceilalţi fraţi dormeau. Mama, după ce termina de spus o rugăciune, ne zicea să ne liniştim, că nu-i bine să facem gălăgie în timpul rugăciunii. Şi noi ne linişteam timp de câteva clipe, iar apoi, parcă îşi vîra michiduţă coada şi noi iar începeam a ne zbengui şi a ne trânti.

Sandu, fratele cel mai mare dintre noi, era în rol de arbitru, încurajându-ne şi aţâţându-ne pe rând. Dacă mă trântea fratele Andrei, care era mai mare ca mine, mă încuraja zicându-mi să nu mă las, iar dacă se mai întâmpla să-l mai trântesc şi eu uneori, îl încuraja pe dânsul. Ţin minte că ne-a rugat mama de câteva ori să ne liniştim şi o dată ne-a zis că o să ne dea pe mâna lui tata, dacă nu ne cuminţim. Atunci am făcut noi o pauză mai măricică, dar ne-am luat iar la trântă şi am intrat într-un aşa azart, că mai-mai să ne luăm la bătaie. Când a venit tata la noi cu cureaua, eu nici n-am simţit. Andrei mă trântise şi mă ţinea jos, de nici nu mă puteam mişca. Ba mă strângea de gât aşa de tare, că abia îmi ajungea aer să respir. Şi tocmai atunci când îmi era mai greu şi aproape mă înăduşeam, îl aud pe Andrei ţipând: văleu! văleu! şi mi-a dat drumul de gât şi a sărit ca ars. Până să mă bucur că am scăpat din strânsoarea lui, până să mă dezmeticesc ce se întâmplă, am şi primit vreo două curele fierbinţi la şolduri. Mă ridic repede şi mă ghemuiesc în fundul cuptorului, într-un colţ, cu gând să scap, căci uneori tata se mai făcea cu cureaua spre noi şi, dacă ne lipeam de peretele din fundul cuptorului, dădea cu cureaua până lângă noi, dar nu ne ajungea. Şi scăpam. De data asta tata era prea supărat. Şi m-a ajuns cu vreo câtevai curele din cele fierbinţi, de tocmai clocoteau, cum glăsuieşte o vorbă. Apoi s-a făcut a mă scăpa şi când mi-am luat un avânt, am sărit de pe cuptor aproape lângă pragul tinzii şi, plângând, am ţâşnit ca o săgeată afară. Sandu, care probabil încasase cele mai puţine curele, stătea în calidor, cum se zice pe la noi. Andrei era afară, la colţul casei, lângă prispă, iar eu am trecut pe lângă ei şi tiva la vale pe cărăruşa care ducea la bunica Alexandra, din partea mamei. În câtevai clipe am ajuns în grădină la nanu Ion, la portiţă. Dar era legată şi n-am putut intra în ogradă. Am fugit pe de-a dreptul prin hărman, pe unde nu era cărare. Am ajuns la căsoaia bunicăi şi am bătut din fugă la cele trei ferestruici pe care le avea una dinspre nord, alta dinspre răsărit şi alta dinspre sud. Apoi am ajuns la uşă, am bătut şi am prins a striga să iasă bunica. Dar până s-a dezmeticit ea, până a aprins lampa, până a ieşit, până a dezlegat uşa (căci o lega cu o aţă de mătase de un chiron), mi-a părut o veşnicie şi tot strigam şi săream în sus când pe un picior, când pe altul, căci îngheţasem de-a binelea. Când m-a văzut bunica în dricul nopţii, pe vreme de iarnă desculţ, cu capul gol, numai în chiloţi şi în maiou, s-a mirat zicându-mi:

– Aracan de mine, da ce-ai păţit, dragul mâcăi?

Şi eu, cum am simţit că bunica mă jeleşte, am şi prins a plânge şi, scâncind, i-am spus că ne-a bătut tata.

– Da ce-ai făcut de te-a bătut, mă întreabă ea, mirându-se. Şi eu atunci, izbucnind şi mai tare în plâns, i am zis bunicăi că n-am făcut nimic rău, că mă jucam cu fraţii mei şi tata ne-a bătut pe toţi, iar pe mine cel mai tare.

Bunica mi-a adus un lighean cu apă şi mi-a zis să pun picioarele, să le dezmorţesc. Pe la încheieturi picioarele zgârâiate şi sângerau. Cât am fugit pe cărare, omătul era bătut, iar când am trecut prin grădină mi-am rănit picioarele, căci zăpada era de vreo 15-20 cm grosime şi de asupra avea un sloi mic de gheaţă, căci tocmai plouase un pic, peste zăpadă, apoi a îngheţat din nou. Atunci afară trebuie să fi fost vreo 5-8 grade frig.

Bunica mă îngrijea şi mă liniştea. Apoi m-a întrebat dacă tata nu era cumva beat. Şi când i-am spus că tata era treaz, n-a mai ştiut ce să mai creadă şi a început să-l ocărască pe tata cum de a făcut el una ca asta şi a zis că „las’ c-oi da eu ochii cu dânsu mine, oi grăi eu cu el”. Şi aşa ascultând-o pe bunica şi scâncind, după ce m-am încălzit, am adormit.

A doua zi, de dimineaţă, bunica m-a îmbodolit în haine de-ale ei, m-a îmbrobodit cu o şalincă groasă şi, încălţat în ciorapi de lână şi în caloşi, ne-am pornit acasă. Când m-a văzut mama, s-a bucurat şi m-a cuprins, şi m-a sărutat pe obraz, şi mi-a spus că n-a putut dormi toată noaptea din cauza mea şi că l-a trimis pe tata de m-a căutat peste tot: şi prin pod, şi-n poiată la vacă, ba chiar s-au uitat cu felinarul şi în fântâna din fundul grădinii. Tata a scăpat de ocara bunicăi, căci tocmai se dusese la tăiat pădure. Iar până seara mi-a trecut şi mie supărarea. Şi după aceea multă vreme am fost cuminţi şi ascultători.

Publicat în Anul Nou, Colind de Crăciun, colinde, Crăciun

Datini și obiceiuri de iarnă

Rodica CÎRJA, bibliotecară

                       La Centrul Academic Internațional Eminescu au venit primii colindători. Aceștia sunt elevii de la Instituția Publică Liceul Teoretic cu profil de arte Nicolae Sulac. Corul mare a fost însoțit de dirijoarea Veronica Postolachi  și profesoara de muzică Antipov Svetlana. Doamna directoare Elena Dabija a salutat colindătorii, spunându-le că ne-a fost dor de ei exprimându-și bucuria reîntâlnirii. Poetul Ștefan Sofronovici, fost cercetător în Sectorul de Folclor de la Academia de Știință a prezentat o scurtă informație despre sărbătorile de iarnă și despre sărbătoarea de Crăciun, una foarte bogată în datini și tradiții populare. Domnia sa a menționat că aceste imnuri de slavă – colindele – sunt creații populare străvechi, încă înainte de Hristos. Apoi a vorbit despre bogăția folclorului românesc și despre frumoasele colinde ale neamului nostru care slăvesc nașterea mântuitorului: „Sculați, sculați boieri mari”; „La doi meri, la doi prăsazi”; „A cui sunt aceste curțuri”; „Astă sară întunecoasă”; „Poftim, boieri, să priviți”și multe – multe altele.

  Am ascultat cu plăcere un buchet de colinde interpretat de corul de la Liceul Nicolae Sulac și ne-am înduioșat, bucurându-ne de apropierea sărbătorii de Crăciun – Nașterea Domnului. În final amfitrioana CAIE a mulțumit colindătorilor, răsplătindu-i cu colaci, dulciuri înmânând fiecăruia câte o carte primită de la scriitoarea Lidia Codreanca cu titlul sugestiv „La prohodul iubirii”. Elevii și profesoarele au promis să revină la CAIE după vacanță de iarnă. 

Publicat în activitate culturală, întâlnire cu poeţi, biblioteca, carte pentru copii, CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU

Lansarea cărții „Aventurile furnicuței Nica”

Ștefan Sofronovici, Centrul Academic Internațional Eminescu

La Centrul Academic Internațional Eminescu, în data de 14 decembrie 2021 a avut loc lansarea cărții pentru copii „ Aventurile furnicuței Nica,” autoare Ana Onică; ilustrații de Anastasia Zabrodina. – Chișinău: Iter Quos, 2021 ( F. E.- P. „Tipografia Centrală”). – 34[2] p.: il. color. 600 ex.

La eveniment au participat elevii din clasa a 4 –a A de la Gimnaziul „Nicolae Haralambie Costin,” îndrumați de învățătoarea Steluța Chicerman. Directoarea Elena Dabija, la deschiderea evenimentului, a menționat că în baza parteneriatului dintre CAIE și acest gimnaziu se desfășoară diverse activități culturale și aceasta este probabil ultima din acest an. Cu această ocazie, în sala mare a CAIE a fost amenajat și bradul de Crăciun. Autoarea Ana Onică a povestit copiilor din istoria apariției acestei cărți, destăinuindu-le micuților curioși că nepoțelul ei, Mircea Gabriel, care vara trecută avea 4 anișori, a fost cel care a determinat-o să scrie această carte. Iată ce a scris autoarea chiar la începutul cărții: „ Dragii mei cititori, să știți că această poveste cât și titlul ei nu-mi aparține în totalitate. Povestea „Aventurile furnicuței Nica” a fost scrisă în colaborare cu nepoțelul meu de patru ani, Mircea Gabriel. El este atras și fascinat de lumea micilor vietăți, care mișună zi de zi pe cărarea din grădina casei. Deseori îl surprindeam cum urmărea îndelung câte o furnicuță. O petrecea cu privirea fără să intervină. Era curios să afle unde merge, ce face, unde e casa ei. Istețimea, curiozitatea și atracția lui de lumea micilor vietăți, m-a îndemnat să caut mai multă informație despre furnici. Împreună cu Mircea Gabriel am aflat o mulțime de curiozități despre furnici și despre viața lor.” ( Ana Onica. Aventurile furnicuței Nica, p. 3). Iată câteva curiozități despre furnici pe care le găsim în carte: „Dintre toate insectele, furnicile au cel mai bine dezvoltat creier. El conține în jur de 250 mii de celule nervoase, iar creierul uman are 10 milioane de celule; Furnicile au șase picioare și două stomacuri; Furnicile, nu omul, au inventat agricultura cu 40 de milioane de ani în urmă; Furnicile trăiesc în colonii. Cea mai mare colonie de furnici cunoscută acoperă o suprafață de 2,7 km. și conține peste 300 de milioane de furnici; Greutatea totală a furnicilor existente pe Terra este cel puțin egală sau chiar mai mare decât greutatea populației umane; Se crede că există între 12 mii și 20 de mii de specii, de culori și dimensiuni diferite, care sunt răspândite pe aproape tot globul, cu excepția Antarcticii…”( Ana Onica. Aventurile furnicuței Nica, p. 4).

Când autoarea i-a îndemnat pe copilași să adreseze întrebări s-a încins un dialog interesant. Rând pe rând elevii ridicau mâna și puneau întrebări autoarei, care se bucura că elevii au citit cartea și i-a intrigat conținutul ei. Eleva Odotiuc Nicoleta a avut două întrebări: „Cine v-a inspirat să scrieți cartea”? Și de ce ați dat titlul cărții„ Aventurile furnicuței Nica”? După ce a ascultat răspunsul ea și-a împărtășit impresiile de lectură:„ Mie mi-a plăcut textul „ Noaptea magică,”deoarece îmi provoca sentimente de frică. Și pentru că această furnicuță vorbea cu greierașul, iar mama regină a furnicilor a spus să nu intrăm în vorbă cu oamenii necunoscuți, dar furnica a intrat în vorbă cu greierașul.” Apoi Artiom Ciolac a întrebat-o pe autoare:„ De ce ați decis să o căsătoriți pe Nica cu Grig”? După ce a ascultat răspunsul a spus:„ Mi-a plăcut textul „ Fericirea adevărată este acasă,” deoarece Nica s-a căsătorit cu Grig și deoarece Nica a ajuns acasă.” Bețco Mihaela și-a împărtășit impresiile de lectură, spunând că i-a plăcut povestioara „Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște,” deoarece se povestește despre o prietenie adevărată. Dar nu toți prietenii sunt adevărați și la nevoie te ajută.” Barbăneagră Ana și Pantelei Anastasia au avut aceeași întrebare: „Ce sentiment ați trăit când ați scris această carte”? Andreea Brînză a spus:„ Mi-a plăcut textul „Nica”, deoarece am admirat curajul furnicuței. A fost interesant să citesc curiozitățile despre furnici. Cel mai curios mi-a fost să aflu că furnicile au profesii și au două stomacuri.”Ciochina Carolina a rămas mirată că furnicile „ pot fi arhitecți, agricultori, paznici, vânători, culegători, soldați, gunoieri și dădace.” Și în final, Corina Gîrbu a concluzionat:” Mi-a plăcut textul „Cântecul care dă speranță,” deoarece este o întâlnire plăcută între Grig și Nica.” Am ascultat cu atenție acest dialog în care s-au povestit toate aventurile bietei furnici Nica, furnică ce s-a rătăcit de mușuroi după o ploaie și a trecut prin grele încercări până s-a văzut acasă, la mama regină, care a binecuvântat-o să se căsătorească cu bunul ei prieten greierașul Grig. Ca în poveștile populare și povestea furnicii Nica se termină fericit. „ Într-o dimineață Grig își făcu curaj și se prezentă în fața mușuroiului. După ce s-au sfătuit, Grig și Nica s-au grăbit să se ducă la regină, să-i mărturisească dorința lor. Regina i-a ascultat, apoi le-a dat binecuvântarea. Îl îndrăgise și ea pe greieraș. Fericiți, Grig și Nica s-au îmbrățișat, apoi s-au grăbit să răspândească vestea cea mare. Imediat au început pregătirile de nuntă. La acea nuntă mare, greierească – furnicească, s-au adunat colonii întregi de furnici și orchestre formate din cei mai valoroși greierași – vioriști. S-au distrat și au jucat hora prieteniei și a bucuriei până primăvara, când razele soarelui i-a îmbiat afară, să se bucure de o nouă primăvară.”( Ana Onica. Aventurile furnicuței Nica, p. 34).

În final autoarea Ana Onica a scris autografe mai multor elevi, iar ei au colindat-o, așa cum după sărbătoarea sf Apostol Andrei creștinii ortodocși pregătindu-se de Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, încep a-și aminti colindele, care se cântă în ziua acelei mari sărbători creștine de iarnă.

P.S. Vă propunem succinte date din biografia de creație a autoarei.

Scriitoarea Ana ONICĂ la CAIE

 S-a născut la 23.01.1960, în satul Tomai, raionul Leova. După absolvirea școlii medii din satul natal, în anul 1977 își face studiile la Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău, anii 1977-1982.

Activează în calitate de profesoară de limba și literatura română în liceu.

Din 1998 este director al Centrului de Studiere a Limbilor Străine „Lingvistul-Onica”.

1998 – Semnează manualul de limbă română pentru alolingvi „Limba română pentru toţi”, Ed. SA Tipografia Reclama, Chişinău.

2015 – Debutează cu romanul „Forța iubirii” – cinci femei, cinci generaţii şi un singur destin, vol 1, (reeditat în acelaşi an și în 2020). Ed. Pontos, Chişinău.

2016 – Placheta de versurii „REVERIE”, Ed. SA Tipografia Reclama, Chişinău.

2017 – Romanul „Forța iubirii” – Ancuţa, volumul 2, (reeditat în 2018), Ed. Pontos, Chişinău.

2017 – Romanul „Suflete pereche”, Ed. Pontos, Chişinău. (reeditat în 2020), Ed. ITER Quos, Chișinău.

2018 – Romanul „MAGDA”, Ed. Lyceum, Chişinău.

2018 – Romanul „Bomboane colorate” – Destin zbuciumat. Ed. Ro. cart, Bucureşti, România.

2019 – Romanul „Forța iubirii” – Victoriţa, volumul 3. Ed. Ro. cart, Bucureşti, România.

2020 – Romanul „LACRIMA IERTĂRII”, Ed. ITER Quos, Chișinău.

2021- Cartea pentru copii „AVENTURILE FURNICUȚEI NICA”. Ed. ITER Quos, Chișinău.

Prozatoare, Poetă,- Președinta Cenaclului Literar Artistic „VOCEA GENERAȚIILOR”.

Director al Cenaclului Literar Artistic „IA ȘI SCRIE” din Iași România, Filiala Chișinău.