Publicat în povești

Un poet al lumii – Nicolae Dabija

Verbul lui Nicolae Dabija este în majoritatea cazurilor inspirat şi plăcut auzului, vraja cuvântului său pune stăpânire pe cititor, dezvoltându-i şi ascuţindu-i simţul lingvistic, textele sale merg drept la inima omului îndrăgostit de baladă, urătură şi în genere de literatura noastră autohtonă. Ion Ciocanu

Clubul Literatura și arta în univers, копия

Publicat în Concursul Bătălia Cărţilor, povești

Bătălia cărților 2018

 Participantul care va prezenta cel mai frumos şi argumentat cartea preferată şi va răspunde cel mai bine la întrebări va deveni Cititorul anului. Cartea care se va bucura de cele mai multe solicitări şi va obţine cel mai mare punctaj din partea cititorilor va deveni Cartea anului.

Rezultatele concursului Bătălia cărților vor fi promovate în mass-media şi în mediul virtual.

3

 

Publicat în povești

PUIUL de Ion Alexandru Bratescu-Voinești

1071654Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală — că venea de departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câtevazile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un moşoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot şapteouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea,doar că ea în loc să stea în coteţ, stă afară în grâu; şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se mişca, ca nucumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goica puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi demătase, şi au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte olăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. Şierau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor şi când îi striga: “Pitpalac!”repede veneau lângă ea. Odată, prin iunie, când au venit ţăranii să secere grâul, al mai mare dintre puin-a alergat repede la chemarea măsii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Cefrică a păţit când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numa, el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meudin buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrân, care s-a rugat pentru el: — Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângaiat şi i-a spus: — Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum ai vrea tu, dar acum, că eştimic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău. Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şifericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cucare se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldura mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă, casub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei.Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare.Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara înamurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care dădeau târcoale pe deasupra miriştii.Mama lor îi aşeză la rând şi îi întrebă: “Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, două, trei!” Şi când zicea“trei”, frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şosea şi tot aşaîndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facăîn curând, când o trece vara. “Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtulnostru oraşe mari şi râuri, şi marea.”Într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi însus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. “Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând.Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită.Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se mişte. — Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles?Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine carealerga prin mirişte şi din când în când glasul omului: — Unde fugi? înapoi, Nero!Fâşâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o laba în sus, cu ochii ţintă înspre ei. — Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele păşeşte încet dupăea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: “Înapoi!înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că erănită, încât câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii,zboară repede spre lăstar. În vremea asta puiul al mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era camdeparte. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, demiscareaaripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta.Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul,socotind ca nuface truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cands-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capulmiristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul. — Unde e nenea? — Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”… Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, ai nteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el… D-atunci au inceputzile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara;iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima: — Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, simarea? — Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lande porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii siau intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari sifrumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului.Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasaricalatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara vesteintr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sanu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde: — Nu ma lasati! Nu ma lasati!A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit inzarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era îmbracată in haina alba si rece a iernii. Dupa oninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeazaacum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii… miriste…un caramb de cizma pe care se urca o furnica… aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.

 

 

Publicat în povești, serviciu opera solicită contează

Vasile Porojan

Vasile Alecsandri

porojan-largeAmice,

Am pierdut în zilele trecute un tovarăș, de copilărie care purta un nume mai mult de șatră decât de salon, căci se numea : Porojan! El a fost unul din robii noștri, țigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.

Mărturisesc că m-am simțit cuprins de o mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu șatra pe cea lume, ca mulți din contemporanii mei boieri, țărani și țigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol și mai bine.

Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieții mele, rivalul meu în jocul de arșici și în azvârlitură de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iași, vecină cu casa părintească.

Valurile lumii și treptele sociale ne-au despărțit de mult unul de altul; eu înălțându-mă pe scară mai până în vârful ei, și el rămânând jos fără a pute pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliți de dânsul și formam o pereche nedespărțită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi știam a ne agăța ca veverițele pe vârfurile cele mai ”nalte ale copacilor roditori.

Meșteri în arta de a fura merele și perele de pe crengi; îndrăzneți la asaltul stogurilor de fân din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogolul; neobosiți la „puia-gaia”, la „poarca”, la „târca” și chiar iscoditori de nouă jocuri, eram mândri unul de altul!… Singura deosebire ce exista între noi doi consta între aceea că pentru fărădelegile noastre copilărești, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahița! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul pe socoteala mea!… De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor și cu obrajii bujorați de palme, el alerga la mine și, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turcești ca să cumpere aliviță și simit, două friandize, cum zic francezii, două delicatessen, cum zic nemții, pentru care Porojan era în stare să-și vânză căciula, dacă ar fi avut-o, și eu în stare  să-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confecționarea arcelor de nuiele cu săgeți de șindrilă! Cum știa de bine să înalțe zmeii de hârtie poleită sub nori și să le trimeată răvașe pe sfoară!… Acei zmei, cu cozi lungi, erau fabricați de dascălul bisericii și purtau pe fața lor următoarele cuvinte scrise cu slove chrilice:

Afurisit să fie tot neamul lui și să ardă în jăratecul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut și nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra orașului, fiind pândit de toți băieții mahalalelor, și când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauza că hoții nu știau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-și găsească paguba, sărea peste zăplază, peste garduri, până ce da peste hoți, începea cearta cu ei, și câteodată izbutea a se întoarce cu o bucățică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi și cu cămeșa ruptă.

Atunci fața lui se posomorea și ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusință de sălbatic, el își pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capul unui pac de sfoară, și când vedea pe deasupra capului înălțându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh și o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului și cădea iar lângă el.

Al nostru-i, cuconașule!… striga Porojan cu glas triumfător; și, în adevăr, trăgând sfoara lui încâlcită de aceea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.

Ce bucurie!… Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă.

Tovarășul meu, pe lângă aceste dispoziții de știință strategică, mai poseda și aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge nici odată și pe care-l admiram mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt…Știa să imite șuierul șerpilor și să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreună prin fânețele înflorite din lunca de la Mircești… Și încă toate aceste aptitudini a lui fiind nesocotite, el a fost destinat a fi pitar.

Într-o bună dimineață Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să învețe a plămădi pâni, ciurecuri, colaci etc., și eu am fost trimis la pensionul d-lui Victor Cuinim ca să învăț pe atunce: un pic de franțuzească, un pic de nemțească, un pic de grecească și ceva istorie, și ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepăsare a copilăriei! Adio libertate!    Adio fericire!…