Publicat în povești

Toamna și povestea ei

Pentru că miroase a frunze uscate și pentru că este sfârşit de toamnă, Centrul Academic Internaţional Eminescu vă propune o poveste captivantă despre anotimpul plin de culoare, farmec şi schimbare! Un anotimp care ține pasul cu noi, care trezește în sufletele noastre nostalgii și vise…

Lectură plăcută!!

  248875_stock-photo-autumn-fairy-on-the-pumpkinÎntr-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.

Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.

– Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?

– Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.

– Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.

– Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.

– Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.

– Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.

Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:

– Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.

Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.

Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.

Reclame
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Eminescu și frumoasa-i carte

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaș cumpănită; / Ești ca o floare, anume-nflorită / În mâinile mele, care te-au deschis. (Tudor Arghezi)

           Pentru a realiza necesitatea în utilizarea cărții de către preșcolari cei care se ocupă nemijlocit de educația lor la grădiniță au decis să vină la bibliotecă, care este o casă a cărților și o bună prietenă a copiilor. 

       De această dată la Centrul Eminescu ne-au venit copiii de la Instituția de Educație Timpurie nr. 216, numită „Spicușor”, grupele pregătitoare nr. 10 și 11, „Albăstrica” și „Cicoare”,însoțite și diriguite de metodista Olga Munteanu, educatoarele, Elena Petușcan, Zinaida Rață, Ludmila Balan, ajutoarele de educator Elena Cebotari și Elena Rață. 

     Tradițional am discutat despre bibliotecă, despre carte apariția și drumul parcurs, despre cei care scriu cărțile, genurile de carte, despre cărțile pe care le deținem în biblioteca noastră și cum pot împrumuta cărți de la noi. Le-am vorbit despre Mihai Eminescu – cel mai drag poet, scurte date biografice ce țin de nașterea și copilăria și năzuințele poetului. 

     Moderatoarea le povestește momente de la nașterea unuia dintre vlăstarele familiei Eminovici, a nou-născutului Mihai. Dumnezeu să-l țină în viață pe Mihai și să ajungă departe! După botez, râdea prin somn micuțul și nașii știau, după o credință populară, că îl mângâie Maica-Domnului. Era un semn bun. S-a născut în zorii zilei la 15 ianuarie 1850 în familia Eminovicilor, boiernași din Moldova de Nord, fiind al șaptelea copil (o cifră magică), din cei unsprezece. Întruchiparea lui omenească, spun unii, poate fi de origine dumnezeiască, legându-se fabulos cu astrele. Atunci, în miezul viacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul. Casa părintească de la Ipotești, unde a copilărit Mihai, împreună cu frații și surorile, era un adevărat rai în inima naturii, fiind binecuvântata de Dumnezeu. Când a crescut mai mărișor hoinărea prin „natala vâlcioară”, împreună cu cei patru frați: Șerban, Niculae, Iorgu și Ilie. Aici, la Ipotești, în mijlocul codrului, sub cerul înstelat își petrece cei mai frumoși ani, plini de neastâmpăr și năzbâtii și fără de griji, viitorul poet Mihai Eminescu.

     Moderatoarea le povestește basmul „Eminescu” de Geo Bogza, discută cu ei despre suflet, despre sufletul bogat și cel sărac, recită în cor poezia „Somnoroase păsărele”, le prezintă arborele genealogic al familiei Eminovici, le arată cea mai mare carte din bibliotecă, care ncadrează mai multe poezii și imagini din creația lui Eminescu, le demonstrează și le vorbește despre manuscrisele poetului.

      Copiii rămân impresionați și foarte entuziasmați. Au pregătit un recital de poezie din creația lui Mihai Eminescu: „La steaua”, „Revedere”, „Ce te legeni”, „Fiind băiet păduri cutreeram”, „Copii eram noi amândoi”, din creația lui Grigore Vieru: „Basarabie cu jale”, pe care a recitat-o foarte inspirat Teodor Mitioglo, „Școala epurașilor”, „Tu iarbă tot ai mamă?”. Au mai fost recitate poezii din creația lui Vasile Romanciuc, Emilia Plugaru, Ala Bujor și alții. Micuții ne-au cântat cu multă pasiune mai multe creații: „A venit pe dealuri toamna”, „Toamna”, „Toamna aurește merele”, „Dreptul la viață”.

     Copiii au fost foarte receptivi și curioși, au vizionat toate rafturile, expozițiile din bibliotecă, au răsfoit cărți și desigur s-au înscris în rândurile cititorilor, primind un card care le dă dreptul să împrumute orice carte doresc, mai ales, că la anul viitor merg la școală. Astfel de întâlniri intotdeauna ne bucură sufletul, ne dau speranțe și dorința de a mai trăi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Larisa Arseni, Maestru în artă, bibliotecar

 

Publicat în povești

Spicul de grâu sau luna de aur

( poveste populară ) Povestea spicului de grâu
Această întâmplare s-a petrecut demult, tare demult, pe când oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Ei nu ştiau să cultive pământul sau să crească animale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce le dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi tot în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau primitive iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia pentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptau pentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau la colibele lor sărăcăcioase.Într-una din zile întreg satul plecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilă bălaie, de vreo zece anişori, care avea sarcina să pună câte un lemn pe foc, pentru ca acesta să nu se stingă. Fetiţa privea încântată la focul care pâlpâia, trosnea şi arunca scântei. Jocul flăcărilor, felul cum îşi schimbau culoarea, de la albastru-fumuriu la portocaliu şi roşu o făceau să uite că este singură în satul pustiu şi putea fi oricând atacată de animalele flămânde.

Deodată fetiţa auzi nişte tipete disperate. Părea să fie glas de pasăre. Copila nu ştia ce să facă: să stea lângă foc, de care fiarele nu prea aveau curajul să se apropie, sau să se ducă să vadă ce se întâmpă? Inima îi bătea cu putere, dar curiozitatea învinse frica şi copila se îndreptă spre locul de unde veneau strigătele disperate. Şi ce-i văzu ochii? Un şarpe uriaş se încolăcise pe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii unei mierle care îşi avea cuibul într-o mică scorbură a copacului. Curajoasa pasăre se repezea cu ciocul şi ghearele spre fioroasa târâtoare, dar şarpele părea să nu o bage în seamă. După atacul mierlei se oprea puţin, apoi îşi continua încet drumul. Doar o lungime de braţ îl mai despărţea de prada sa. Puii piuiau disperaţi pentru că, din glasul mamei, înţeleseseră că e mare pericol.

Atunci fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ aprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Acesta nu se aşteptase la un astfel de atac. Se retrase. Apoi încercă din nou să înainteze. Dar fetiţa striga din toate puterile, arunca cu pietre, lemne şi tot ce găsea în jur. Şarpele se dădu bătut şi, fâşâind uşor, se îndreptă spre pădure.Mierla nu mai putea de bucurie. Se aşeză lângă puişori şi contina să fluiere încetişor, vrând parcă să-şi liniştească odrasele. După ce acestea au adormit, mierla zbură spre un loc doar de ea ştiut. Se întoarse după un timp ţinând în cioc un spic galben. Acesta semăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât cele ale firelor de iarbă. Se apropie de fetiţă şi îi zise cu glas omenesc:

– Tu mi-ai salvat puişorii, ai fost curajoasă şi bună la suflet, de aceea am să-ţi fac un dar. Ia acest spic, pune boabele în pământ, înmulţeşte-le, şi de acum înainte tu şi neamul tău nu veţi mai suferi de foame.
Fetiţa făcu precum o povăţuise pasărea. Semănă boabele, îngriji plantele răsărite, le lăsă să facă spic, apoi culese boabele şi le semănă din nou.
După câţiva ani colibele erau înconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe făina, iar din făină gustoasa pâine. Seara pe lângă vetre se simţea mirosul de pâine caldă iar oamenii lăudau pământul, care hrănea grâul, ploaia care îl uda, soarle care îl cocea dar şi mintea omului, care reuşise să transforme micuţele boabe în hrana lor de toate zilele.
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Visul lui Ştefănel…

 de Liuba Dragostiţa-Bujor

Vara, august, soare mult și fierbinte. Dorința de a evada persistă așa că nu ne rămâne să vă invităm la lectură. O poveste bună te răcorește, iar dacă vrei să uiți de temperaturi înalte, te așteptăm la bibliotecă, vino la Centrul Academic Internațional Eminescu, cărțile sunt cele care-ți vor face companie bună și un plus de răcoare e garantat.

Te așteptăm, dar până atunci lectură plăcută!

Un băieţel, pe nume Ştefănel, era pornit să facă numai rele. Trăgea de coadă pisicuţa, fugărea găinuşele. Nu mai zic de căţeluş, îl bătea şi-l chinuia. Tot ce se mişca în ogradă îi năşteau lui Ştefănel gânduri rele.

Mămica Anicuţa îl tot dojenea. Băiatul însă n-o asculta. De cum se trezea dimineaţa, se punea din nou pe rele. Nimeni dintre copii nu dorea să se joace cu el. Pe fetiţe le apuca de cosiţe, iar pe băieţei îi bătea. Vorbea urât şi nepoliticos, arunca lucrurile dacă nu-i convenea ceva. Toţi se plângeau pe el: şi vecinii, şi copiii. Mămica Anicuţa era necăjită. Se apropia Crăciunul, când Cerul se deschide şi rugăciunile ajung mai uşor la Dumnezeu. Într-o seară, mama Anicuţa intră în odaia copilului, şi începu să-l roage pe Dumnezeu s-o ajute: să-l îmblânzească pe Ştefănel. Să-l facă mai cuminte, mai bun…

 Dumnezeu le vede şi le ştie pe toate. Adormit buştean, Ştefănel avu un vis. Se făcea că Dumnezeu intrase în odaie şi-i vorbi: „Noaptea aceasta va fi lungă pentru tine, Ştefănel. Vezi desagii din tindă?… Pune-i pe spate şi porneşte la drum. Te aşteaptă cale lungă…”. Ştefănel se ridică, luă desagii din cui şi ieşi din casă. „Stai puţin, nu te grăbi! îl opri Dumnezeu. Am să-ţi spun porunca mea. Tu să fii băiat ascultător şi s-o îndeplineşti întocmai. În drum, vei zări mai multe pietre – albe şi negre. Dacă vei face o faptă bună şi vei auzi cuvântul „mulţumesc”, să ridici o piatră albă şi s-o pui în desaga din faţă. De vei face faptă rea, să ridici o piatră neagră şi pui în desaga din spate”.

 Ştefănel porni la drum. Nu zăbavă se pomeni într-o grădină mare, în care se odihneau bunicuţe şi bunei cu pisici şi căţei. În preajmă se jucau fetiţe şi băiţei. Apropiindu-se, Ştefănel văzu un căţeluş. Era necăjit, flămând şi însetat. Băiatul luă un băţ şi-l lovi. Ţâncuşorul prinse a scheuna. Abia acum şi-a dat seama că a procedat urât, dar era prea târziu. A luat o piatră neagră şi a pus-o în desaga din spate.

– Ei şi ce, se gândi în sinea sa. Căţeluşul nici măcar nu era frumos… Nu departe, o bătrânică nu putea duce căldarea cu apă.

– Ştefănel, ajută-mă, îl rugă ea.

– Nu pot. Sunt prea mic, îi răspunse băiatul.

 – Dar tu încearcă…

 – Nu vreau să încerc.

Şi iar, parcă cineva îi scoase în cale pietre negre şi albe.Mai ridică o piatră neagră.

La un moment îi păru că parcă îi pune cineva pietre negre în desaga de la spate, căci îi păreau multe, şi spatele a început să-l doară. Cu fiece pas, îi era tot mai greu să meargă. Desaga se făcu grea de tot. Se aşeză un pic să se odihnească. Atunci, o voce din înalturi îi vorbi:

– Ştefănel, încearcă să faci măcar un bine şi ai să vezi că ţi se va uşura povara…    Porni la drum cu gândul să facă un bine, ca să se convingă: va fi mai uşor, sau nu… În cale îi apăru o fetiţă. Plângea amar că nu-şi găseşte păpuşica. Lui Ştefănel îi veni gândul s-o tragă de cosiţe. Dar parcă îl opri cineva. Se apropie de ea şi-i zise:

– Nu mai plânge… Acuş găsim păpuşica ta.

 A început s-o caute cu ochii în stânga şi-n dreapta, dar n-o văzu. Apoi a ridicat privirea către cer. Şi atât de mult s-a mirat când a văzut-o agăţată de un nouraş. A urcat în copacul din apropiere şi a prins a-l clătina. Cu mare greu a ajuns jucăria. Când a coborât, fetiţa, de bucurie, l-a sărutat pe obrăjor şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Abia atunci Ştefănel a înţeles cât e de plăcut să faci un bine. De bucurie uitase să-şi pună în desagă pietricica albă. Dar n-a uitat îngeraşul.    – Ştefănel! De ce nu ţi-ai pus pietricica cea albă?Băiatul se opri, luă pietricica albă şi-i vorbi Domnului Dumnezeu:

 – De azi înainte, nu voi mai face nici un rău nimănui. Am să-i ajut pe toţi: şi pe bunei, şi pe copii, şi pe toate vietăţile din jurul nostru…

 Dimineaţa, mămica Anicuţa ieşi din casă şi se duse în magazie să aducă lemne pentru foc. Între timp, se trezi şi Ştefănel. Ieşi afară şi privi ograda în care foiau vieţuitoarele din gospodărie. Faţa îi radia de lumină, încât mama Anicuţa rămase copleşită. Îl privi o vreme, neînţelegând nimic. Se întâmplase ceva cu copilul ei. Era liniştit, avea o expresie luminoasă a feţei, iar ochii îi străluceau. Nu mai chinuia pisicuţa, nu mai fugărea păsările… Mama Anicuţa nu ştia că Dumnezeu a găsit cărăruşa spre sufletul copilului, luminându-l şi îmblânzindu-l. Nu ştia că rugăciunile ei au ajuns la Domnul…

Publicat: D.Ț.