Publicat în povești

Poveștile – o primă sursă în a te dezvolta!

Ne place să citim, să citim povești frumoase, cu învățăminte, pline de lecții practice. Ne place să citim, pentru că prin citit ne recreem și ieșim de sub tipare. Astăzi vă propunem spre lecturare o mică povestioară: 

NORA RĂSFĂȚATĂ

A fost odată un bîrbat și o femeie care aveau o singură fată. Era foarte frumoasă și părinții ei o răsfățau și nu-i dădeau voie să pună mâna pe nimic. Au venit cuscrii s-o ceară de noră, dar mama le spunea tuturora:

– Fiica noastră e tare răsfățată și nu știe să facă de nici unele. Când i se face frig, ea începe să strige: Apropiați-mă!, și noi atunci facem numaidecât focul în sobă și o apropiem de el ca să se încălzească.

Dar îndată ce se încălzește prea tare strigă: Depărtați-mă! și noi o luăm de lângă foc.

Cum auziră una ca asta, cuscrii își luară picioarele la spinare. Odată a mai venit un bătrân și a întrebat: – Am auzit că aveți o fată frumoasă. Am venit s-o cer de noră.

Mama fetei îi spuse și lui aceeași poveste:

– Bogdanka noastră este foarte răsfățată. Nu se pricepe la nici un fel de treabă.

Bătrânul spuse: – Păi așa cum ați învățat-o, așa ne vom purta și noi cu ea.

Au dat-o și au și făcut nunta.

Bătrânul avea trei fii și două nurori. A doua zi după nuntă toată lumea se apucară de lucru, numai Bogdanka stătea îmbodobită și nu punea mâna pe nimic. A venit și ora prânzului. S-au adunat cu toții și s-au așezat în jurul mesei. S-a așezat și Bogdanka. Celelalte nurori aduseseră mâncarea și puseră în fața socrului o pită mare. El o luă, o rupse în bucăți și o împărți.

– Dar pentru nora mai tânără? întrebă soacra.

– Ea nu-i flămânda, răspunse bătrânul. Când un om nu muncește, nu-i e foame.

– După masă se apucară cu toții din nou de lucru. Bogdanka ședea și nu punea mâna pe nimic. Se adunară din nou la cină. Socrul a luat pita, a rupt-o în bucăți și a împărțit-o.

– Dar pentru Bogdanka? făcu din nou soacra.

– Ea nu-i flămânda, răspunse bătrânul. Când un om nu muncește, nu  are poftă de mâncare.

Cinară, mai vorbiră despre trebile de a doua zi și se culcară. S-a culcat și Bogdanka, dar nu putea închide ochii de foame. Așteptă cu sufletul la gură să se lumineze de ziuă. Cum se crăpă de ziuă, se sculă pe tăcute, se spălă pe ochi, mătură curtea, mulse vacile, dădu drumul vitelor. Se treziră și ceilalți. Când dădură cu ochii de Bogdanka se uitară unul la altul și zâmbiră.

La prânz, cine puse masa cea dintâi și se așeză ultima? Bogdanka. Bătrânul rupse pita, îi dădu ei bucata cea mai mare și spuse: – Tu Bogdanka, astăzi ai muncit mai mult decât toți, de aceea îți dau ție bucata cea mai mare.

A trecut o săptămână, două. Bogdanka se trezea dis-de-dimineață și toată ziua n-avea astâmpăr. Se făcuse sprintenă și harnică. Nimeni nu muncea ca ea. În a treia duminică părinții ei au venit să vadă cum o mai duce fata lor răsfățată. Ai casei îi văzură de departe și ieșiră cu toții să-i întâmpine.

Bogdanka dădu fuga cea dintâi, deschise porțile și strigă:

– Mamă!….. Tată!… Coborâți cât mai repede din căruță și apucați-vă de treabă. Aici nu-i ca la voi; cine nu muncește nu mănâncă.

Vă las pe voi să vă faceți propriile concluzii.

Reclame
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Știu că poți…

Astăzi, am vrea să vă propunem o poveste cu tâlc, o poveste în care găsim actualitatea. De multe ori nu ne dăm seama că suntem captivi propriei gândiri, percepere a vieții. Frica de a nu eșua încă o dată.

Consider că după ce veți citi această poveste, o să încercați să depășiți micile barieri în realizarea multor scopuri frumoase, o să ieșiți de sub tiparele realizate de cândva.

Lectură plăcută…

Un bărbat trecea liniștit pe lângă un circ când deodată a observat elefanții. Acesta s-a oprit brusc și era șocat de faptul că aceste animale imense sunt ținute în loc doar de o frânghie mică, legată de unul dintre picioarele din față. Fără lanțuri, fără cușcă.

Era evident că acești elefanți ar putea scăpa oricând, dar dintr-un motiv anume, aceștia nu încercau să se elibereze. Bărbatul l-a zărit pe dresorul lor și l-a întrebat de ce stau elefanții acolo, fără a încerca să scape, deși sunt ținuți în loc doar de o frânghie mică, pe care ar putea să o rupă oricând. „Păi”, răspunde dresorul, „încă de când sunt foarte mici, noi folosim aceeași frânghie pentru a-i ține în loc, iar la vârsta aceea este de ajuns pentru a-i face să nu scape. După ce cresc, ei sunt condiționați să creadă că nu pot scăpa. Ei cred că frânghia aceea încă îi mai poate ține captivi și astfel ei nu încearcă niciodată să se elibereze”. 

Bărbatul a rămas uimit. Aceste animale ar putea scăpa oricând și-ar dori ele, dar prin simplul fapt că ele consideră că nu pot, rămân blocate și captive în curtea circului.

La fel ca în cazul elefanților, câți dintre noi nu trec prin viață fiind constrânși de ideea că nu putem realiza un anumit lucru, doar pentru simplul fapt că nu ne-a ieșit prima oară când am încercat?

Eșecul este o parte din procesul de învățare. Nu ar trebui să ne dăm bătuți niciodată în ceea ce privește înfruntarea barierelor ce ne apar în drum.

Sursa: http://www.zigzagonline.ro

Publicat: D.Ț.

Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Citim împreună…

Și, pentru că ne aflăm în luna mai, luna în care la bibliotecă se vine împreună cu părinții, buneii și se citește, se delectează cu filme educative, artistice și documentare de calitate. Vă așteptăm la biblioteca noastră, nu ratați o așa invitație. Iar astăzi, aș vrea să vă propun, o mică povestioară, ce are și o morală foarte actuală.

Adevărata bogăție

Într-o bună zi, tatăl unei familii înstărite hotărî să-și ducă fiul într-o călătorie pentru a-i arăta cât de bogați sunt ei și felul în care trăiesc oamenii simpli. Tatăl și fiul petrecură mai multe zile și nopți la ferma unei familii sărace.
Întorși acasă, tatăl își întreba fiul:
– Ei bine, fiule, cum ți s-a părut călătoria?
– Ooo, a fost extraordinar, tată!
– Ai văzut cât de săraci sunt unii oameni? întrebă tatăl.
Fiul îi răspunse:
– Am văzut că noi avem un câine și ei au patru. Noi avem o piscina, iar ei au un iaz uriaș. Noi avem becuri în grădină, ei au stelele nopții. Noi avem o bucată de pământ, ei au câmpuri largi ce se întind până dincolo de orizont. Noi avem servitori, iar ei îi servesc pe alții. Noi ne cumpărăm mâncarea, ei o cultivă. Noi avem ziduri care ne apără proprietatea, ei au prieteni care îi ocrotesc.
La auzul vorbelor fiului său, tatăl rămase încremenit. Fiul adăugă:
– Tată, îți multumesc că mi-ai arătat cât de săraci suntem!

Morala: Adevărata bogăție nu este dată de lucrurile materiale pe care le ai, ci de ceea ce sălăsluiește în sufletul tău. Prietenii, bunatatea și libertatea sunt adevăratele comori ale vieții.

Publicat: D.Ț.

Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești, serviciu opera solicită contează

Un schimb bun

Trăiau odată într-un sat bogătașul Fan și sărmanul Dun. Lui Fan îi plăcea să aibă din fiecare lucru un câștig; el era foarte viclean și deseori îi păcălea pe consătenii lui.
Sărmanul Dun era un om cinstit și muncitor. Căra cu asinul său poveri și era socotit un cărăuș iscusit. De aceea oamenii îl porecliseră Istețul Dun.
Odată, pe la sfârșitul toamnei își înhămă măgărița și plecă la oraș. Se întoarse curând cu un câștig frumos.
Cum auzi Fan de câștigul lui Dun, începu să se frământe până când se hotărî: Această afacere e bună, am să mă ocup și eu de cărăușie.
Scoase din grajd măgărița sa mare și neagră, o înhămă, și dă-i să se apuce de treabă. Pare-se că Fan mai crescuse măgari, dar niciodată nu pusese mâna pe un bici și nu știa să mâne o măgăriță. Cum să fie căruțaș?
Vicleanul Fan își făcu repede socoteala; fugi la Dun cel isteț și zâmbind strâmb îi spuse;
– Frate Dun, aș face și eu cărăușie, dar nu știu cum să mă descurc. Ți s-a dus vestea că ești un cărăuș isteț, ia-mă cu tine și învață-mă meșteșugul tău. Bunul Dun nu se gândea niciodată la câștig și nu știa să fie viclean. De aceea fără multe vorbe a fost de acord.
Din ziua aceea mergea împreună cu Fan, care lăsa toată treaba pe umerii lui Dun înhămă și deshăma măgărița, o hrănea, o curăța. Iar Fan stătea în cărucior și râdea, iar cu ochii lui mici ca de șobolan îl străpungea pe Dun cel isteț.
În curând veni vremea ca cele două măgărițe să fete.
Odată, când aduceau din oraș o încărcătură și erau morți de oboseală, lui Dun i se făcu milă de animale și-l îndemnă pe Fan să se oprească la un han și să doarmă acolo. Fan era și el frânt de oboseală, așa că se învoiră imediat.
Dun cel isteț deshămă mârțoagele și le dădu de mâncare, iar vicleanul Fan în acest timp bău și mâncă plăcinte.
După ce mâncă și Dun, se culcară – bogătașul Fan pe patul moale, iar sărmanul Dun jos, pe podea.
Noaptea, Dun s-a sculat și s-a dus să mai dea măgărițelor fân. Când a aprins felinarul a rămas mut de uimire – lângă măgărițe erau doi măgăruși. Dun îngriji puii, schimbă fânul și se duse din nou la culcare.
Fan nu dormea și primi nemulțumit veștile. Îndată ce Dun adormi, el se sculă repede, aprinse felinarul și ieși în vârful picioarelor din cameră.
În grajd se uită cu atenție la măgăruși. Tot privindu-i, i se păru că măgărușul lui Dun este mai mare. Probabil că măgărița lui Dun i-a născut un măgăruș. Ce bine! De mult voiam să am unul! s-a gândit Fan.
L-a pus pe măgărușul lui Dun lângă măgărița sa neagră, iar lângă măgărița cenușie a săracului a pus măgărușul său. Apoi, râzând satisfăcut, a stins felinarul și s-a întors tiptil în cameră.
Dis-de-dimineață Dun fu trezit de Fan, care îi spuse:
– Am visat azi noapte că măgărițele noastre au fătat; a mea, un măgăruș mai mare, iar a ta, unul mai mic.
– Așa-i, așa-i, îi răspunse Dun, numai că eu n-am observat al cui e mai mare; după părerea mea sânt la fel.
Vicleanul Fan a râs în sinea lui.
După-masă s-au dus amândoi în grajd. Toți cei din han s-au dus să vadă măgărușii.
Fan, cum a intrat, a și strigat:
– Cel din margine e al meu! Cel din margine e al meu!
Toți au început să-i laude măgărușul.
– Ce mare e, va putea duce poveri grele.
A venit și stăpânul hanului, care era un mare cunoscător la măgari.
– Da, va fi o măgăriță puternică, iar apoi, întorcându-se spre puiul lui Dun:
– O, acesta este un măgăruș, nu vă uitați că e mic, măgărușul întotdeauna e mai mic la început, în schimb va crește mai târziu.
Când auzi Fan, sări în sus de supărare și începu să strige:
– Ba e al meu! Ba e al meu!
Toți începură să râdă și oricât a căutat apoi să-i convingă cum că măgărușul e al lui, nimeni nu l-a crezut.
Așa a pierdut Fan din cauza lăcomiei sale.
Sperăm că această mică poveste, nu numai că a trezit curiozitate, dar, și a adus unele învățăminte.
Cules computerizat: Diana Ț.