Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Noi şi provocările

Pentru că e vară şi pentru că tot ce e mai bun şi util şi nou se găseşte la biblioteca noastră, la CAIE. Vă îndemnăm să nu ezitaţi, şi să savuraţi din plin micile plăceri de la lectură. Vă propun o mică povestioară ce e actuală astăzi, pentru că obstacolele pretutindeni sunt şi se întâlnesc greutăţi, care ne provoacă şi ne face să creştem mai încrezuţi, mai realişti şi mult mai mulţumiţi de ceea ce avem.

Lectură plăcută!

Obstacolul din drum

În vremuri străvechi, un rege dădu ordin, într-o bună zi, că pe drumul cel mare al regatului să fie pus un bolovan uriaş. Apoi, regele se ascunse şi urmări să vadă dacă cineva va îndepărta din drum piatra uriaşă. Câţiva supuşi de la curtea să şi câţiva negustori trecură pe acolo, dar ocoliră bolovanul. Cei mai mulţi îl acuzară pe rege că nu păstrează drumul liber, dar nu făcură nimic pentru a-l elibera.

Apoi, regele zări venind pe drum un ţăran sărman, cărând în spinare o legătură mare de spice de orey. Apropiindu+se de bolovan, ţăranul puse legătura jos şi încercă să mute piatra la marginea drumului. Străduindu-se din greu, reuşi în cele din urmă. Pe locul unde fusese piatra, găsi un săculeţ. În el se aflau mai multe monede de aur şi o însemnare a regelui, care preciya că banii îi vor aparţine celui care va îndepărta piatra. Ţăranul păstra banii şi îşi urma drumul.

Morala: Fiecare obstacol din drumul nostru în viaţă reprezintă o provocare şi un prilej de a evolua. Fiecare reuşită, fiecare depăşire a unei greutăţi ne oferă împlinire şi mulţimire.

Publicat: D.Ţ.

Reclame
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Visul lui Ştefănel…

 de Liuba Dragostiţa-Bujor

Vara, august, soare mult și fierbinte. Dorința de a evada persistă așa că nu ne rămâne să vă invităm la lectură. O poveste bună te răcorește, iar dacă vrei să uiți de temperaturi înalte, te așteptăm la bibliotecă, vino la Centrul Academic Internațional Eminescu, cărțile sunt cele care-ți vor face companie bună și un plus de răcoare e garantat.

Te așteptăm, dar până atunci lectură plăcută!

Un băieţel, pe nume Ştefănel, era pornit să facă numai rele. Trăgea de coadă pisicuţa, fugărea găinuşele. Nu mai zic de căţeluş, îl bătea şi-l chinuia. Tot ce se mişca în ogradă îi năşteau lui Ştefănel gânduri rele.

Mămica Anicuţa îl tot dojenea. Băiatul însă n-o asculta. De cum se trezea dimineaţa, se punea din nou pe rele. Nimeni dintre copii nu dorea să se joace cu el. Pe fetiţe le apuca de cosiţe, iar pe băieţei îi bătea. Vorbea urât şi nepoliticos, arunca lucrurile dacă nu-i convenea ceva. Toţi se plângeau pe el: şi vecinii, şi copiii. Mămica Anicuţa era necăjită. Se apropia Crăciunul, când Cerul se deschide şi rugăciunile ajung mai uşor la Dumnezeu. Într-o seară, mama Anicuţa intră în odaia copilului, şi începu să-l roage pe Dumnezeu s-o ajute: să-l îmblânzească pe Ştefănel. Să-l facă mai cuminte, mai bun…

 Dumnezeu le vede şi le ştie pe toate. Adormit buştean, Ştefănel avu un vis. Se făcea că Dumnezeu intrase în odaie şi-i vorbi: „Noaptea aceasta va fi lungă pentru tine, Ştefănel. Vezi desagii din tindă?… Pune-i pe spate şi porneşte la drum. Te aşteaptă cale lungă…”. Ştefănel se ridică, luă desagii din cui şi ieşi din casă. „Stai puţin, nu te grăbi! îl opri Dumnezeu. Am să-ţi spun porunca mea. Tu să fii băiat ascultător şi s-o îndeplineşti întocmai. În drum, vei zări mai multe pietre – albe şi negre. Dacă vei face o faptă bună şi vei auzi cuvântul „mulţumesc”, să ridici o piatră albă şi s-o pui în desaga din faţă. De vei face faptă rea, să ridici o piatră neagră şi pui în desaga din spate”.

 Ştefănel porni la drum. Nu zăbavă se pomeni într-o grădină mare, în care se odihneau bunicuţe şi bunei cu pisici şi căţei. În preajmă se jucau fetiţe şi băiţei. Apropiindu-se, Ştefănel văzu un căţeluş. Era necăjit, flămând şi însetat. Băiatul luă un băţ şi-l lovi. Ţâncuşorul prinse a scheuna. Abia acum şi-a dat seama că a procedat urât, dar era prea târziu. A luat o piatră neagră şi a pus-o în desaga din spate.

– Ei şi ce, se gândi în sinea sa. Căţeluşul nici măcar nu era frumos… Nu departe, o bătrânică nu putea duce căldarea cu apă.

– Ştefănel, ajută-mă, îl rugă ea.

– Nu pot. Sunt prea mic, îi răspunse băiatul.

 – Dar tu încearcă…

 – Nu vreau să încerc.

Şi iar, parcă cineva îi scoase în cale pietre negre şi albe.Mai ridică o piatră neagră.

La un moment îi păru că parcă îi pune cineva pietre negre în desaga de la spate, căci îi păreau multe, şi spatele a început să-l doară. Cu fiece pas, îi era tot mai greu să meargă. Desaga se făcu grea de tot. Se aşeză un pic să se odihnească. Atunci, o voce din înalturi îi vorbi:

– Ştefănel, încearcă să faci măcar un bine şi ai să vezi că ţi se va uşura povara…    Porni la drum cu gândul să facă un bine, ca să se convingă: va fi mai uşor, sau nu… În cale îi apăru o fetiţă. Plângea amar că nu-şi găseşte păpuşica. Lui Ştefănel îi veni gândul s-o tragă de cosiţe. Dar parcă îl opri cineva. Se apropie de ea şi-i zise:

– Nu mai plânge… Acuş găsim păpuşica ta.

 A început s-o caute cu ochii în stânga şi-n dreapta, dar n-o văzu. Apoi a ridicat privirea către cer. Şi atât de mult s-a mirat când a văzut-o agăţată de un nouraş. A urcat în copacul din apropiere şi a prins a-l clătina. Cu mare greu a ajuns jucăria. Când a coborât, fetiţa, de bucurie, l-a sărutat pe obrăjor şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Abia atunci Ştefănel a înţeles cât e de plăcut să faci un bine. De bucurie uitase să-şi pună în desagă pietricica albă. Dar n-a uitat îngeraşul.    – Ştefănel! De ce nu ţi-ai pus pietricica cea albă?Băiatul se opri, luă pietricica albă şi-i vorbi Domnului Dumnezeu:

 – De azi înainte, nu voi mai face nici un rău nimănui. Am să-i ajut pe toţi: şi pe bunei, şi pe copii, şi pe toate vietăţile din jurul nostru…

 Dimineaţa, mămica Anicuţa ieşi din casă şi se duse în magazie să aducă lemne pentru foc. Între timp, se trezi şi Ştefănel. Ieşi afară şi privi ograda în care foiau vieţuitoarele din gospodărie. Faţa îi radia de lumină, încât mama Anicuţa rămase copleşită. Îl privi o vreme, neînţelegând nimic. Se întâmplase ceva cu copilul ei. Era liniştit, avea o expresie luminoasă a feţei, iar ochii îi străluceau. Nu mai chinuia pisicuţa, nu mai fugărea păsările… Mama Anicuţa nu ştia că Dumnezeu a găsit cărăruşa spre sufletul copilului, luminându-l şi îmblânzindu-l. Nu ştia că rugăciunile ei au ajuns la Domnul…

Publicat: D.Ț.

Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești

Știu că poți…

Astăzi, am vrea să vă propunem o poveste cu tâlc, o poveste în care găsim actualitatea. De multe ori nu ne dăm seama că suntem captivi propriei gândiri, percepere a vieții. Frica de a nu eșua încă o dată.

Consider că după ce veți citi această poveste, o să încercați să depășiți micile barieri în realizarea multor scopuri frumoase, o să ieșiți de sub tiparele realizate de cândva.

Lectură plăcută…

Un bărbat trecea liniștit pe lângă un circ când deodată a observat elefanții. Acesta s-a oprit brusc și era șocat de faptul că aceste animale imense sunt ținute în loc doar de o frânghie mică, legată de unul dintre picioarele din față. Fără lanțuri, fără cușcă.

Era evident că acești elefanți ar putea scăpa oricând, dar dintr-un motiv anume, aceștia nu încercau să se elibereze. Bărbatul l-a zărit pe dresorul lor și l-a întrebat de ce stau elefanții acolo, fără a încerca să scape, deși sunt ținuți în loc doar de o frânghie mică, pe care ar putea să o rupă oricând. „Păi”, răspunde dresorul, „încă de când sunt foarte mici, noi folosim aceeași frânghie pentru a-i ține în loc, iar la vârsta aceea este de ajuns pentru a-i face să nu scape. După ce cresc, ei sunt condiționați să creadă că nu pot scăpa. Ei cred că frânghia aceea încă îi mai poate ține captivi și astfel ei nu încearcă niciodată să se elibereze”. 

Bărbatul a rămas uimit. Aceste animale ar putea scăpa oricând și-ar dori ele, dar prin simplul fapt că ele consideră că nu pot, rămân blocate și captive în curtea circului.

La fel ca în cazul elefanților, câți dintre noi nu trec prin viață fiind constrânși de ideea că nu putem realiza un anumit lucru, doar pentru simplul fapt că nu ne-a ieșit prima oară când am încercat?

Eșecul este o parte din procesul de învățare. Nu ar trebui să ne dăm bătuți niciodată în ceea ce privește înfruntarea barierelor ce ne apar în drum.

Sursa: http://www.zigzagonline.ro

Publicat: D.Ț.

Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, serviciu opera solicită contează

Negustorul necinstit

serviciu opera solicitată conteazaDe mult de tot viețuia în Istambul un negustor care, pentru că fusese în pelerinaj la Mecca și devenise astfel hagiu, izbutise să-și facă faimă de om bun și, drept, dobândind astfel încrederea tuturora. Un biet țăran necăjit, care se smulsese dintr-ai  lui și venise la Istambul cu gândul să muncească din răsputeri pe unde s-o nimeri, numai  ca să adune câțiva gologani cu care să se întoarcă în satul său de baștină și să se mai salte din mizerie, auzind de bunul renume al hagiului negustor, veni la acesta și îi zise:
– Bun găsit, hagiule. Ți s-a dus faima în lume de drept și de cinstit.  De-aia am ajuns și eu la tine. Ia, ține gologanii ăștia ai mei, că pe-aici mișună hoții și teamă mi-e să nu-mi fure plata pentru amara-mi trudă. Și când mi-or trebui banii, n-am decât să vin la tine și să-i iau.
– Bine-ai chibzuit om înțelept, răspunse hagiul. Un loc mai sigur decât ăsta pentru banii tăi nici c-ai fi găsit în altă parte. Lasă-și mica ta avuție și te du fără de grijă.
După o vreme, țăranul hotărâ să se întoarcă acasă. Se duse la hagiu:
– Iată-mă-s, am venit să-mi dai bănuții lăsați ție spre păstrare, preabunule hangiu. Și drept răsplată pentru fapta ta bună, ți-am adus în dar năframa asta cusută de nevasta-mea….
– Ce bani? De unde bani?! Se aprinse hagiul tăindu-i vorba. Vino-ți în fire fârtate! Acum te văd pentru prima oară în viață.
Mai încercă țăranul să-i aducă aminte de învoiala lor, dar negustorul-hagiu, cu chipul înăsprit și vocea răstită, o ținea într-una că nu-l cunoaște și, ca atare, n-a avut cum să primească de la el vreun ban ca să-il dea acuma….
Descumpănit foarte, bietul țăran plecă și rătăci năuc, în neștire, pe străzile marelui oraș. Avea ochii ăn lacrimi că își vedea zădărnicită toată truda și spulberate toate gândurile sale de mai bine. Așa îl întâlni soața beyului la care slujise ultima oară, când le tăiase lemne pentru bucătărie. Îl întrebă de ce este atât de necăjit și omul își descărcă inima.
– Nu-ți fă griji, îi spuse femeia. Mâine chiar, tot pe la vremea asta, am să mă duc la prăvălia hagiului. Tu ține-te pe -aproape și la puțină vreme după ce-am intrat eu, arată-te și tu.
A doua zi, femeia păși în dugheana hagiului.
– Tăicuțule, îi grăi ea cu blândețe. Bărbatul meu, beyul, a urmat frumosu-ți exemplu, a plecat în hagialâc. Cum avem acasă un chiup doldora cu galbeni, mă tem pentru soarta lor – să nu care cumva să mă prade hoții, doar știi cum se vâră, blestemații, pretutindeni….
– Știu, cum să nu știu, încuviință hagiul și ochii îi luciră lacom.
– În tot orașul ăsta mare de-i zice Istambul, adică oameni din belșug, grăi mai departe femeia, un om mai drept și mai cinstit decât tine cu greu e de găsit. Așa gândește toată lumea. Și-așa gândesc și eu.  Am chibzuit deci că ar fi mai bine să-ți încredințez ție chiupul nostru cu galbeni. Și când s-o înapoia bărbatul meu acasă am să trimit un slujitor cu un răvaș de la noi și-o să-l ia înapoi, nu fără a-ți primi răsplata cuvenită.
– Parcă de răsplată-i vorba, cucuoană dragă? Se grăbi  să răspundă hagiul, care cu greu își mai putea ascunde licărul de bucurie din ochi. Ce, pentru răsplată faci bine unui semen de-al tău aflat la nevoie?! Să-ți ajuți aproapele e una dintre cele mai mari porunci ale credinței noastre. Pune de-ți adu galbenii aicea, cât mai degrabă, și când vei vrea să ți-i iei, îi  găsești la mine-n prăvălie, neatinși.
Mai înainte de a-și termina vorba hagiul, ușa prăvăliei se deschise și se ivi țăranul din ajun.
– Iată-mă-s și pe mine, tăicuțule, spuse el cu nevinovăție. Am venit să îmi iau banii înapoi pe care ți-i lăsasem în păstrare acum câtva timp. Mi-am pus în gând să mă întorc în satul meu de baștină.
– Prea bine, dragul meu, îi răspunse mieros hagiul. Uite, ține aici banii!
Și fără să clipească numără în palma omului toți banii.
– Eu, acum, mă duc. Rămâi cu bine și foarte bine și mulțumesc pentru fapta-ți bună, spuse țăranul și plecă.
Chiar în clipa aceea se năpusti înăuntru dădaca soaței beyului.
– Într-un suflet am alergat până aici, buna mea stăpână! Ți-aduc o veste bună. soțiorul tău s-a întors chiar acum din hagialâc și dorește să te vadă cât mai repede.
– Ei, atunci nu mai e nici o pricină să las galbenii noștri în păstrare la tine, prea cinstite hagiu. Oricum, n-am să uit bunăvoința arătată mie, zise femeiea cu un zâmbet ușor și părăsi de îndată prăvălia, urmată de dădacă, lăsând în urmă pe negustorul-hagiu căruia, de supărare, îi pierise cu totul graiul.
Sursa: Povești populare (de la lume adunate).-  Chișinău: Asociația Cartea, 1994
Publicat: Diana Ț.
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești, serviciu opera solicită contează

Un schimb bun

Trăiau odată într-un sat bogătașul Fan și sărmanul Dun. Lui Fan îi plăcea să aibă din fiecare lucru un câștig; el era foarte viclean și deseori îi păcălea pe consătenii lui.
Sărmanul Dun era un om cinstit și muncitor. Căra cu asinul său poveri și era socotit un cărăuș iscusit. De aceea oamenii îl porecliseră Istețul Dun.
Odată, pe la sfârșitul toamnei își înhămă măgărița și plecă la oraș. Se întoarse curând cu un câștig frumos.
Cum auzi Fan de câștigul lui Dun, începu să se frământe până când se hotărî: Această afacere e bună, am să mă ocup și eu de cărăușie.
Scoase din grajd măgărița sa mare și neagră, o înhămă, și dă-i să se apuce de treabă. Pare-se că Fan mai crescuse măgari, dar niciodată nu pusese mâna pe un bici și nu știa să mâne o măgăriță. Cum să fie căruțaș?
Vicleanul Fan își făcu repede socoteala; fugi la Dun cel isteț și zâmbind strâmb îi spuse;
– Frate Dun, aș face și eu cărăușie, dar nu știu cum să mă descurc. Ți s-a dus vestea că ești un cărăuș isteț, ia-mă cu tine și învață-mă meșteșugul tău. Bunul Dun nu se gândea niciodată la câștig și nu știa să fie viclean. De aceea fără multe vorbe a fost de acord.
Din ziua aceea mergea împreună cu Fan, care lăsa toată treaba pe umerii lui Dun înhămă și deshăma măgărița, o hrănea, o curăța. Iar Fan stătea în cărucior și râdea, iar cu ochii lui mici ca de șobolan îl străpungea pe Dun cel isteț.
În curând veni vremea ca cele două măgărițe să fete.
Odată, când aduceau din oraș o încărcătură și erau morți de oboseală, lui Dun i se făcu milă de animale și-l îndemnă pe Fan să se oprească la un han și să doarmă acolo. Fan era și el frânt de oboseală, așa că se învoiră imediat.
Dun cel isteț deshămă mârțoagele și le dădu de mâncare, iar vicleanul Fan în acest timp bău și mâncă plăcinte.
După ce mâncă și Dun, se culcară – bogătașul Fan pe patul moale, iar sărmanul Dun jos, pe podea.
Noaptea, Dun s-a sculat și s-a dus să mai dea măgărițelor fân. Când a aprins felinarul a rămas mut de uimire – lângă măgărițe erau doi măgăruși. Dun îngriji puii, schimbă fânul și se duse din nou la culcare.
Fan nu dormea și primi nemulțumit veștile. Îndată ce Dun adormi, el se sculă repede, aprinse felinarul și ieși în vârful picioarelor din cameră.
În grajd se uită cu atenție la măgăruși. Tot privindu-i, i se păru că măgărușul lui Dun este mai mare. Probabil că măgărița lui Dun i-a născut un măgăruș. Ce bine! De mult voiam să am unul! s-a gândit Fan.
L-a pus pe măgărușul lui Dun lângă măgărița sa neagră, iar lângă măgărița cenușie a săracului a pus măgărușul său. Apoi, râzând satisfăcut, a stins felinarul și s-a întors tiptil în cameră.
Dis-de-dimineață Dun fu trezit de Fan, care îi spuse:
– Am visat azi noapte că măgărițele noastre au fătat; a mea, un măgăruș mai mare, iar a ta, unul mai mic.
– Așa-i, așa-i, îi răspunse Dun, numai că eu n-am observat al cui e mai mare; după părerea mea sânt la fel.
Vicleanul Fan a râs în sinea lui.
După-masă s-au dus amândoi în grajd. Toți cei din han s-au dus să vadă măgărușii.
Fan, cum a intrat, a și strigat:
– Cel din margine e al meu! Cel din margine e al meu!
Toți au început să-i laude măgărușul.
– Ce mare e, va putea duce poveri grele.
A venit și stăpânul hanului, care era un mare cunoscător la măgari.
– Da, va fi o măgăriță puternică, iar apoi, întorcându-se spre puiul lui Dun:
– O, acesta este un măgăruș, nu vă uitați că e mic, măgărușul întotdeauna e mai mic la început, în schimb va crește mai târziu.
Când auzi Fan, sări în sus de supărare și începu să strige:
– Ba e al meu! Ba e al meu!
Toți începură să râdă și oricât a căutat apoi să-i convingă cum că măgărușul e al lui, nimeni nu l-a crezut.
Așa a pierdut Fan din cauza lăcomiei sale.
Sperăm că această mică poveste, nu numai că a trezit curiozitate, dar, și a adus unele învățăminte.
Cules computerizat: Diana Ț.