Povestea cu cei doi învățători 

Basm popular armenesc din Transilvania

Trăiau într-un loc doi învăţători, pe unul chemându-l Hagop iar pe celălalt Ceamun. Aveau şcoliţa la marginea cetăţii şi se bucurau copiii aşa cum se bucură florile de sosirea primăverii, când cei doi se prindeau cu ei la jocuri.
Lui Hagop îi erau tare dragi copiii. Se juca împreună cu ei, udau laolaltă florile din grădiniţa şcolii sau plantau câte un măr sau câte un cireş. Ceamun, după cum zic bătrânii din partea locului, era de la o vreme mai închis la inimă, se gândea mereu şi nu mai râdea nimănui. Hagop era însă ca trandafirul ce înfloreşte. Umplea tuturor inima cu vorba lui bună, că bani nu avea nici el.
– Hagop, îi zise Ceamun într-o zi, eu am să mă las de lucrul acesta, că nici de bani nu te umple nici mare cinste nu aduce.
– Păcat, Ceamun! Cine priveşte ochi mai curaţi decât noi? Şi să ştii că nouă când ni se aduc flori, apoi ni se aduc din toată inima şi nu de teamă sau pentru amăgire.
– A! Lumea e dulce şi fără flori, răspunse Ceamun. Mă voi zbate şi voi ajunge cel mai mare în cetatea aceasta. Şi ai să vezi cum mi s-or pleca toţi înainte-mi!
– Mă minunez de tine, Ceamun, tu n-ai inimă de judecător, zise Hagop. Iar ca s-ajungi sus trebuie să-i minţi pe oameni, aşa cum făcea Aram când era sus şi toţi îl urau.
Totuşi s-au despărţit. Hagop i-a îndrăgit mai tare pe copii şi, deşi făcea şi munca lui Ceamun, în loc să îmbătrânească, întinerea ca izvorul de acolo din deal.
Au trecut anii cum trec păsările spre miazăzi. Ceamun a devenit cel mai mare în cetate, îi privea pe oameni mai aspru decât o cucuvaie şi nici la Hagop nu se mai uita. Îşi împodobea caii cu clopoţei sunători să vadă lumea cât e de bogat. Avea însă Hagop ce nu avea Ceamun. Avea o grădiniţă în faţa şcolii cu cele mai frumoase şi mirositoare flori din lume, fiindcă le îngrijeau copiii cei cu suflet curat. Pe când florile din jurul palatului lui Ceamun erau triste şi pipernicite iar în pomii de alături nu se oprea nicio pasăre, în tufele de lămâiţă din grădiniţa lui Hagop se opreau stoluri de cântăreţi, fiindcă le aruncau copiii firimituri.
Văzând acestea, Ceamun dădu poruncă slugilor sale să smulgă florile lui Hagop cu pământ cu tot şi să le mute la castel. Au vrut copiii să ia sămânţă de la ele, însă au fost alungaţi cu vorbe grele. Dar degeaba, că florile nu s-au prins şi s-au uscat. Nici păsările nu s-au lăsat: au luat sămânţă în cioculeţe şi au presărat-o înapoi în grădiniţa copiilor. Aşa că din nou au crescut şi au înflorit florile în jurul copiilor. Şi astfel Hagop avea în fiecare primăvară cele mai frumoase flori. Ceamun i le-a smuls în mai mulţi ani, dar a văzut că orice ar face, florile lui se usucă iar ale lui Hagop sunt din ce în ce mai frumoase. Cu toate că era îmbrăcat în cele mai scumpe haine, Ceamun era din ce în ce mai trist, fiindcă se simţea tot mai singur, oamenii aplecându-i-se doar de frică.
Şi a murit Ceamun. Castelul era rece şi oricâte flori îi aduceau slugile se uscau îndată. Hagop i-a trimis cu Apro, un copilaş vioi şi senin, un buchet mare de flori, deşi îi tulburase mult viaţa; flori care nu s-au mai veştejit. Lumea privea cu mare mirare această minune.
Iar după ce a fost îngropat Ceamun, oamenii vorbeau de el cu ocară, iar bătrânii blestemau pe la răscruci.
Hagop, care a trăit mult mai mult decât Ceamun şi învăţase pe copii să socotească şi cum să facă numai fapte bune, a venit într-o zi mai altfel ca în altele. Surâsul i se amesteca acum cu tristeţea. I-a îmbrăţişat pe copii, sărutându-le fruntea şi ochii. Către amiază a plecat cu lacrimi în ochi. Atâta se mai ştie că, în noaptea care a urmat, Hagop s-a sculat şi s-a dus de a îmbrăcat tocurile uşilor şi ferestrelor şcoliţei cu florile cele mai frumoase, aşa ca în ziua următoare să fie totul înflorit pentru copii. Sosind a doua zi la şcoală, copiii nu l-au mai găsit acolo. A plecat poate din pricina bogăţiei lui de ani. S-a dus Hagop! Unde s-a dus bunul Hagop? Unde va fi bunul nostru învăţător? Se întrebau copiii, cât şi cei în vârstă. Nimeni nu l-a mai întâlnit. Văzând că nu se mai întoarce, copiii udau cu şi mai multă dragoste florile, pe care le îngrijeau altădată împreună cu învăţătorul lor. Au luat apoi seminţe şi le-au răsădit în grădiniţele din jurul caselor lor, în amintirea învăţătorului.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s