Publicat în povești, serviciu opera solicită contează

Vasile Porojan

Vasile Alecsandri

porojan-largeAmice,

Am pierdut în zilele trecute un tovarăș, de copilărie care purta un nume mai mult de șatră decât de salon, căci se numea : Porojan! El a fost unul din robii noștri, țigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.

Mărturisesc că m-am simțit cuprins de o mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu șatra pe cea lume, ca mulți din contemporanii mei boieri, țărani și țigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol și mai bine.

Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieții mele, rivalul meu în jocul de arșici și în azvârlitură de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iași, vecină cu casa părintească.

Valurile lumii și treptele sociale ne-au despărțit de mult unul de altul; eu înălțându-mă pe scară mai până în vârful ei, și el rămânând jos fără a pute pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliți de dânsul și formam o pereche nedespărțită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi știam a ne agăța ca veverițele pe vârfurile cele mai ”nalte ale copacilor roditori.

Meșteri în arta de a fura merele și perele de pe crengi; îndrăzneți la asaltul stogurilor de fân din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogolul; neobosiți la „puia-gaia”, la „poarca”, la „târca” și chiar iscoditori de nouă jocuri, eram mândri unul de altul!… Singura deosebire ce exista între noi doi consta între aceea că pentru fărădelegile noastre copilărești, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahița! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul pe socoteala mea!… De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor și cu obrajii bujorați de palme, el alerga la mine și, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turcești ca să cumpere aliviță și simit, două friandize, cum zic francezii, două delicatessen, cum zic nemții, pentru care Porojan era în stare să-și vânză căciula, dacă ar fi avut-o, și eu în stare  să-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confecționarea arcelor de nuiele cu săgeți de șindrilă! Cum știa de bine să înalțe zmeii de hârtie poleită sub nori și să le trimeată răvașe pe sfoară!… Acei zmei, cu cozi lungi, erau fabricați de dascălul bisericii și purtau pe fața lor următoarele cuvinte scrise cu slove chrilice:

Afurisit să fie tot neamul lui și să ardă în jăratecul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut și nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra orașului, fiind pândit de toți băieții mahalalelor, și când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauza că hoții nu știau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-și găsească paguba, sărea peste zăplază, peste garduri, până ce da peste hoți, începea cearta cu ei, și câteodată izbutea a se întoarce cu o bucățică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi și cu cămeșa ruptă.

Atunci fața lui se posomorea și ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusință de sălbatic, el își pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capul unui pac de sfoară, și când vedea pe deasupra capului înălțându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh și o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului și cădea iar lângă el.

Al nostru-i, cuconașule!… striga Porojan cu glas triumfător; și, în adevăr, trăgând sfoara lui încâlcită de aceea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.

Ce bucurie!… Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă.

Tovarășul meu, pe lângă aceste dispoziții de știință strategică, mai poseda și aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge nici odată și pe care-l admiram mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt…Știa să imite șuierul șerpilor și să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreună prin fânețele înflorite din lunca de la Mircești… Și încă toate aceste aptitudini a lui fiind nesocotite, el a fost destinat a fi pitar.

Într-o bună dimineață Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să învețe a plămădi pâni, ciurecuri, colaci etc., și eu am fost trimis la pensionul d-lui Victor Cuinim ca să învăț pe atunce: un pic de franțuzească, un pic de nemțească, un pic de grecească și ceva istorie, și ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepăsare a copilăriei! Adio libertate!    Adio fericire!…

Reclame
Publicat în povești, serviciu opera solicită contează

Cum începe toamna

după Marin Preda

Într-o după-amiază, Nicolae ieşi în grădină. Se întinse la umbră sub un dud şi începu să citească o carte.

Căldura soarelui era plăcută, nu mai dogorea ca acum câteva săptămâni. Era linişte. Grădina părea încremenită. Nici o adiere de vânt.

Deodată, Nicolae îşi ridică fruntea. Auzise ceva. De undeva, din coroana stufoasă a dudului, se desprinsese o frunză galbenă. Cădea legănându-se spre pământ.

Soarele cobora spre asfinţit. Se făcuse răcoare. Nicolae simţi că i se răcise cămaşa pe umeri şi pe spinare. Ce se întâmplase? Până acum o săptămână, el stătuse la umbră fără să simtă că spre seară se făcea  răcoare. Se scălda în gârlă chiar la asfinţitul soarelui, aşa era de cald.

Se ridică de sub dud şi se uită pe cer. Nu cumva se apropia vreo ploaie? Nu, cerul era limpede cât vedeai cu ochii. Nu cumva adia vântul? Nu, era linişte ca şi mai înainte. De undeva din, din vârful dudului, se mai desprinsese o frunză îngălbenită. Nicolae se gândi câtva timp şi înţelese: venise toamna.

Din ziua aceea băgă de seamă tot mai mult că în grădină, în curte, în grădiniţa cu flori, în grădina cu zarzavaturi şi afară pe câmp se petrecea o schimbare. Ierburile îngălbeneau, sămânţa se scutura. Fructele de toamnă erau coapte. Puii crescuseră cât păsările cele mari. La câmp, bobul de porumb se făcuse tare ca grăunţele semănate primăvara.

Aşa încep zilele de toamnă în patria noastră, la câmpie. Suntem în luna septembrie. Culegem porumbul şi ne pregătim pentru semănatul grâului.

În munţii patriei noastre, toamna nu vine la fel ca la câmpie. Acolo şi în iulie e răcoare, iar uneori e chiar frig de-a binelea, încât oamenii trebuie să se îmbrace gros. Plouă mai des ca la câmpie. Fructele se coc mai greu, ierburile şi frunzele copacilor sunt mai verzi, ţin mai multă vreme.

Oare, în regiunea unde locuieşti tu, toamna vine la fel?

61830185

 

 

 

 

Publicat în povești, serviciu opera solicită contează

Banul muncit

Alexandru Mitru

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu și un fecior, care se numea Iliuță. Cât era ziua de mare, Iliuță nu știa altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuță și i-a zis:

  • De mâine să mergi la lucru și să nu te întorci până nu ai să câștigi un galben.

A plecat Iliuță. S-a făcut că muncește un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.

  • Iată, tată, banul muncit!

Părintele a luat banul și l-a aruncat în foc spunând:

  • Acesta ne e ban câștigat de tine!

A plecat Iliuță. Era trist că își năcăjise părinții. S-a apucat de muncă. P e la sfârșitul lunii se întoarce acasă.

  • Te uită, tată! zice Iliuță, și îi întinde un galben cu zimții noi. Tata îl cântărește în palmă și îl azvârle în în foc.
  • Nu, tată, începu să strige Iliuță, nu-l arunca! E galbenul muncit!

Se repede cu mâinile în flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează fața tatălui.

  • Vezi, Iliuță? Așa e banul muncit. Îl prețuiești cu adevărat.descărcarePublicat: V. S.
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, serviciu opera solicită contează

Negustorul necinstit

serviciu opera solicitată conteazaDe mult de tot viețuia în Istambul un negustor care, pentru că fusese în pelerinaj la Mecca și devenise astfel hagiu, izbutise să-și facă faimă de om bun și, drept, dobândind astfel încrederea tuturora. Un biet țăran necăjit, care se smulsese dintr-ai  lui și venise la Istambul cu gândul să muncească din răsputeri pe unde s-o nimeri, numai  ca să adune câțiva gologani cu care să se întoarcă în satul său de baștină și să se mai salte din mizerie, auzind de bunul renume al hagiului negustor, veni la acesta și îi zise:
– Bun găsit, hagiule. Ți s-a dus faima în lume de drept și de cinstit.  De-aia am ajuns și eu la tine. Ia, ține gologanii ăștia ai mei, că pe-aici mișună hoții și teamă mi-e să nu-mi fure plata pentru amara-mi trudă. Și când mi-or trebui banii, n-am decât să vin la tine și să-i iau.
– Bine-ai chibzuit om înțelept, răspunse hagiul. Un loc mai sigur decât ăsta pentru banii tăi nici c-ai fi găsit în altă parte. Lasă-și mica ta avuție și te du fără de grijă.
După o vreme, țăranul hotărâ să se întoarcă acasă. Se duse la hagiu:
– Iată-mă-s, am venit să-mi dai bănuții lăsați ție spre păstrare, preabunule hangiu. Și drept răsplată pentru fapta ta bună, ți-am adus în dar năframa asta cusută de nevasta-mea….
– Ce bani? De unde bani?! Se aprinse hagiul tăindu-i vorba. Vino-ți în fire fârtate! Acum te văd pentru prima oară în viață.
Mai încercă țăranul să-i aducă aminte de învoiala lor, dar negustorul-hagiu, cu chipul înăsprit și vocea răstită, o ținea într-una că nu-l cunoaște și, ca atare, n-a avut cum să primească de la el vreun ban ca să-il dea acuma….
Descumpănit foarte, bietul țăran plecă și rătăci năuc, în neștire, pe străzile marelui oraș. Avea ochii ăn lacrimi că își vedea zădărnicită toată truda și spulberate toate gândurile sale de mai bine. Așa îl întâlni soața beyului la care slujise ultima oară, când le tăiase lemne pentru bucătărie. Îl întrebă de ce este atât de necăjit și omul își descărcă inima.
– Nu-ți fă griji, îi spuse femeia. Mâine chiar, tot pe la vremea asta, am să mă duc la prăvălia hagiului. Tu ține-te pe -aproape și la puțină vreme după ce-am intrat eu, arată-te și tu.
A doua zi, femeia păși în dugheana hagiului.
– Tăicuțule, îi grăi ea cu blândețe. Bărbatul meu, beyul, a urmat frumosu-ți exemplu, a plecat în hagialâc. Cum avem acasă un chiup doldora cu galbeni, mă tem pentru soarta lor – să nu care cumva să mă prade hoții, doar știi cum se vâră, blestemații, pretutindeni….
– Știu, cum să nu știu, încuviință hagiul și ochii îi luciră lacom.
– În tot orașul ăsta mare de-i zice Istambul, adică oameni din belșug, grăi mai departe femeia, un om mai drept și mai cinstit decât tine cu greu e de găsit. Așa gândește toată lumea. Și-așa gândesc și eu.  Am chibzuit deci că ar fi mai bine să-ți încredințez ție chiupul nostru cu galbeni. Și când s-o înapoia bărbatul meu acasă am să trimit un slujitor cu un răvaș de la noi și-o să-l ia înapoi, nu fără a-ți primi răsplata cuvenită.
– Parcă de răsplată-i vorba, cucuoană dragă? Se grăbi  să răspundă hagiul, care cu greu își mai putea ascunde licărul de bucurie din ochi. Ce, pentru răsplată faci bine unui semen de-al tău aflat la nevoie?! Să-ți ajuți aproapele e una dintre cele mai mari porunci ale credinței noastre. Pune de-ți adu galbenii aicea, cât mai degrabă, și când vei vrea să ți-i iei, îi  găsești la mine-n prăvălie, neatinși.
Mai înainte de a-și termina vorba hagiul, ușa prăvăliei se deschise și se ivi țăranul din ajun.
– Iată-mă-s și pe mine, tăicuțule, spuse el cu nevinovăție. Am venit să îmi iau banii înapoi pe care ți-i lăsasem în păstrare acum câtva timp. Mi-am pus în gând să mă întorc în satul meu de baștină.
– Prea bine, dragul meu, îi răspunse mieros hagiul. Uite, ține aici banii!
Și fără să clipească numără în palma omului toți banii.
– Eu, acum, mă duc. Rămâi cu bine și foarte bine și mulțumesc pentru fapta-ți bună, spuse țăranul și plecă.
Chiar în clipa aceea se năpusti înăuntru dădaca soaței beyului.
– Într-un suflet am alergat până aici, buna mea stăpână! Ți-aduc o veste bună. soțiorul tău s-a întors chiar acum din hagialâc și dorește să te vadă cât mai repede.
– Ei, atunci nu mai e nici o pricină să las galbenii noștri în păstrare la tine, prea cinstite hagiu. Oricum, n-am să uit bunăvoința arătată mie, zise femeiea cu un zâmbet ușor și părăsi de îndată prăvălia, urmată de dădacă, lăsând în urmă pe negustorul-hagiu căruia, de supărare, îi pierise cu totul graiul.
Sursa: Povești populare (de la lume adunate).-  Chișinău: Asociația Cartea, 1994
Publicat: Diana Ț.
Publicat în CENTRUL ACADEMIC INTENAȚIONAL EMINESCU, povești, serviciu opera solicită contează

Un schimb bun

Trăiau odată într-un sat bogătașul Fan și sărmanul Dun. Lui Fan îi plăcea să aibă din fiecare lucru un câștig; el era foarte viclean și deseori îi păcălea pe consătenii lui.
Sărmanul Dun era un om cinstit și muncitor. Căra cu asinul său poveri și era socotit un cărăuș iscusit. De aceea oamenii îl porecliseră Istețul Dun.
Odată, pe la sfârșitul toamnei își înhămă măgărița și plecă la oraș. Se întoarse curând cu un câștig frumos.
Cum auzi Fan de câștigul lui Dun, începu să se frământe până când se hotărî: Această afacere e bună, am să mă ocup și eu de cărăușie.
Scoase din grajd măgărița sa mare și neagră, o înhămă, și dă-i să se apuce de treabă. Pare-se că Fan mai crescuse măgari, dar niciodată nu pusese mâna pe un bici și nu știa să mâne o măgăriță. Cum să fie căruțaș?
Vicleanul Fan își făcu repede socoteala; fugi la Dun cel isteț și zâmbind strâmb îi spuse;
– Frate Dun, aș face și eu cărăușie, dar nu știu cum să mă descurc. Ți s-a dus vestea că ești un cărăuș isteț, ia-mă cu tine și învață-mă meșteșugul tău. Bunul Dun nu se gândea niciodată la câștig și nu știa să fie viclean. De aceea fără multe vorbe a fost de acord.
Din ziua aceea mergea împreună cu Fan, care lăsa toată treaba pe umerii lui Dun înhămă și deshăma măgărița, o hrănea, o curăța. Iar Fan stătea în cărucior și râdea, iar cu ochii lui mici ca de șobolan îl străpungea pe Dun cel isteț.
În curând veni vremea ca cele două măgărițe să fete.
Odată, când aduceau din oraș o încărcătură și erau morți de oboseală, lui Dun i se făcu milă de animale și-l îndemnă pe Fan să se oprească la un han și să doarmă acolo. Fan era și el frânt de oboseală, așa că se învoiră imediat.
Dun cel isteț deshămă mârțoagele și le dădu de mâncare, iar vicleanul Fan în acest timp bău și mâncă plăcinte.
După ce mâncă și Dun, se culcară – bogătașul Fan pe patul moale, iar sărmanul Dun jos, pe podea.
Noaptea, Dun s-a sculat și s-a dus să mai dea măgărițelor fân. Când a aprins felinarul a rămas mut de uimire – lângă măgărițe erau doi măgăruși. Dun îngriji puii, schimbă fânul și se duse din nou la culcare.
Fan nu dormea și primi nemulțumit veștile. Îndată ce Dun adormi, el se sculă repede, aprinse felinarul și ieși în vârful picioarelor din cameră.
În grajd se uită cu atenție la măgăruși. Tot privindu-i, i se păru că măgărușul lui Dun este mai mare. Probabil că măgărița lui Dun i-a născut un măgăruș. Ce bine! De mult voiam să am unul! s-a gândit Fan.
L-a pus pe măgărușul lui Dun lângă măgărița sa neagră, iar lângă măgărița cenușie a săracului a pus măgărușul său. Apoi, râzând satisfăcut, a stins felinarul și s-a întors tiptil în cameră.
Dis-de-dimineață Dun fu trezit de Fan, care îi spuse:
– Am visat azi noapte că măgărițele noastre au fătat; a mea, un măgăruș mai mare, iar a ta, unul mai mic.
– Așa-i, așa-i, îi răspunse Dun, numai că eu n-am observat al cui e mai mare; după părerea mea sânt la fel.
Vicleanul Fan a râs în sinea lui.
După-masă s-au dus amândoi în grajd. Toți cei din han s-au dus să vadă măgărușii.
Fan, cum a intrat, a și strigat:
– Cel din margine e al meu! Cel din margine e al meu!
Toți au început să-i laude măgărușul.
– Ce mare e, va putea duce poveri grele.
A venit și stăpânul hanului, care era un mare cunoscător la măgari.
– Da, va fi o măgăriță puternică, iar apoi, întorcându-se spre puiul lui Dun:
– O, acesta este un măgăruș, nu vă uitați că e mic, măgărușul întotdeauna e mai mic la început, în schimb va crește mai târziu.
Când auzi Fan, sări în sus de supărare și începu să strige:
– Ba e al meu! Ba e al meu!
Toți începură să râdă și oricât a căutat apoi să-i convingă cum că măgărușul e al lui, nimeni nu l-a crezut.
Așa a pierdut Fan din cauza lăcomiei sale.
Sperăm că această mică poveste, nu numai că a trezit curiozitate, dar, și a adus unele învățăminte.
Cules computerizat: Diana Ț.